Despre noi si despre altii

Firimituri de viata

Pozele din acel album nu sunt o oglinda, nu reflecta un adevar prezent.  Parintii mei s-au trezit ca, acel copil care le arunca încontinuu zâmbete nevinovate este o adolescenta, iar eu … pe mine m-a luat adolescenta pe sus, ca un val, ca un vârtej, ca un curent din care cu cât ma zbateam mai mult sa scap, cu atât eram prinsa pentru totdeauna acolo. Nu eram pregatita pentru asa ceva, eram un copil înca, chiar daca toate argumentele din lumea aceasta spuneau contrariul. Nu m-am simtit niciodata atât de singura cum ma simteam acum; parca eram abandonata pe fundul unei prapastii si nu avea cum sa ajung la suprafata.Lumea mea perfecta, papusile si masinutele, poeziile si cântecele învatate la gradinita, faceau acum parte din domeniul trecutului, iar eu trebuie sa ma împac cu acest gând.

***********************************************

M-am schimbat mult în doar câtiva ani, pubertatea a lasat amprente adânci asupra mea, si ma schimb în continuare,în fiecare zi sunt o alta parca, si totusi  încerc la fiecare pas sa aflu cine sunt cu adevarat.

***********************************************

Am ramas la fel, cu zâmbetul nevinovat pe buze, cu ochii mari si verzi precum smaraldul (doar ca sunt mai pretiosi), care arunca scântei si învaluie în umbre, si mister în acelasi timp, chipu-mi.

***********************************************

Stateam în casa si urmaream cu privirea moarta spectacolul de afara – stropii de ploaie cadeau necontenit, într-un ritm alert. Fiecare dorea sa impresioneze prin Sine – unii erau mici si veseli, altii limpezi de credeai ca sunt lacrimi, iar altii, din contra, erau obscuri si încetosati – asa ca dantuiau fara întrerupere pâna o întalneau pe Gheea, dupa care totul se sfârsea!

Fata-mi pala, blajina avea ceva ciudat.. o traire, o tristete, un zâmbet sau un suspin… Nimeni nu stia ce ascund, eram un mister în adevaratul sens al cuvântului, o enigma în toata regula, atât pentru cei care ma cunosteau, pentru cei care ma priveau o clipa si apoi nu aveau sa ma mai întâlneasca nicicând, cât si pentru mine.

Priveam cerul, apoi jocul stropilor… imi doream nespus de mult sa vad, însa ochii îmi erau încetosati, parca se pravalise peste ei un strat incult de bruma! – Intreaga mea viata era o picatura visatoare într-un dans nepasator!

***********************************************

Joi… O zi ca oricare alta.. aparent. Aontimpul cald, cum îmi place mie sa-l numesc din cauza peisajelor în culori linistitoare pe care ni-l ofera, era în splendidul sau apogeu, iar eu, pe  masura ce înaintam pe aleea  marginita de plopi, ma cufundam din ce în ce mai adânc în toamna. Dar n-am sa vorbesc nici despre aceasta, nici despre ziua extenuanta pe care am avut-o la scoala unde fiecare profesor crede ca materia sa e cea mai importanta dintre toate, n-am sa va povestesc nici macar despre mine,cea de acum, pentru ca timpul (asa cum îi spunem noi) se dureleaza din ce în ce mai repede, drept e ca nici macar nu stiu în ce sens, iar eu ma descopar o tânara în toata puterea cuvântului, independenta (cum ma autocaracterizez), gata sa înfrunt orice obstacol, chiar daca sunt o neofita prin excelenta.

***********************************************

Nu am crezut niciodata ca Ratusca cea urâta era de fapt o lebada, însa viata mi-a demonstrat ca în fiecare poveste, pe care o auzeam seara, înainte de culcare, exista un sâmbure de adevar.

Nu stiu de ce tocmai azi, când din soare cadeau cristale de gheata am realizat ca anii s-au scurs mult prea repede, ca timpul nu m-a iertat. Si tot acum îmi doresc sa fiu si eu un fulg de nea, sa ma topesc in palma cuiva, sa fiu gerul ce îmbratiseaza pe toata lumea, sau… sa fiu însusi timpul…

Daca as fi timp, cine sau ce as fi în fapt? Cum sa-mi doresc sa fiu timp, cand eu însami afirm cu tarie ca el nu exista? Avem noi impresia ca exista, dar totul porneste din mintea noastra, si din ce în ce mai putin din suflet. Iar la întrebarea „De ce rasare Soarele?” as raspunde simplu: „Tocmai pentru a apune si a rasari din nou, pentru ca este ceva infinit, iar infinitul nu poate fi masurat!”. Si atunci ce-mi doresc? Sa fiu una cu nemarginitul, pe care nici macar cugetul nu-l poate cuprinde? Dar sufletul? Cred ca l-am neglijat prea mult în ultimul timp, trebuie sa încep sa am din nou încredere în el… se pare ca a sosit timpul sa rasfoiesc albumele incarcate cu poze si amintiri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s